Etapizarea emigrării evreilor din România relevă şi posibilitatea evidenţierii unor condiţionări specifice pentru fiecare etapă în parte.
Astfel, dacă pentru plecările din anii 1940 – 1944, ameninţarea de moarte ce plana asupra fiecărui evreu în parte, şi a etniei ca totalitate, făcea din emigrare o cale majoră de salvare, după încheierea războiului şi înfrângerea nazismului – ca şi a regimurilor totalitare din ţările satelite ale Germaniei hitleriste, – această ameninţare dispăruse. Ceea ce n-a exclus însă, persistenţa unor sechele antisemite şi nici tensiunile provocate de cerinţa reaşezării evreilor în drepturile lor cetăţeneşti anterioare.
Mai ales etapa imediat postbelică, respectiv cea cuprinsă între anii 1945-1947, marcaţi de „emigrările ilegale” a fost condiţionată de׃ traumele produse evreilor de război şi Holocaust; dificultăţile reintegrării şi ale refacerii status-urilor şi rolurilor lor sociale din interbelic; neîncrederea evreilor în viitorul lor şi al copiilor lor pe aceste meleaguri; idealul sionist-puternic revigorat prin acţiunea a zeci de partide, organizaţii de tineret ş.a., apărute sau reapărute în anii1945-1947, şi militând pentru emigrarea în Palestina. Drept consecinţă, valul emigrărilor din această etapă a cuprins deopotrivă tineretul sionist- educat în spiritul idealului regenerării poporului evreu- cât şi adulţi decişi să înceapă o viaţă nouă, oameni reântorşi din lagăre ş.a.m.d.
Începând din anii ’48, situaţia din România – în care Partidul Muncitoresc (comunist), devine factorul politic dominant iar Moscova se amestecă tot mai brutal în afacerile interne şi externe ale ţării – se schimbă radical: economic, politic, ş.,a.m.d. Dacă până atunci o parte a evreimii mai credea în reluarea firului social – economic, întrerupt în perioada antonesciană şi reînodat imediat după război, noile transformări curmau această speranţă.
Structura profesională a acestei populaţii, refăcută în intervalul 1945 – 1947, era după anumite evaluări, de circa: 40. 000 meseriaşi, 35.000 amploaiaţi; 35.000 comercianţi şi industriaşi; 10. 000 profesiuni libere. Populaţia activă, prepondenrent masculină şi de vârstă mijlocie, era deci de 120.000.
Transformările social – economice produse în România, după 1948 –naţionalizarea bastimentelor industriale mari şi mici,a băncilor, comerţului cu ridicata şi amănuntul, cooperativizarea silită a micilor meseriaşi, lichidarea sectorului privat în servicii (farmacii, cabinete medicale etc.), exproprieri abuzive de imobile, deposedarea comunităţilor de unele bunuri mobile şi imobile etc. – au lovit în interesele materiale ale unor largi categorii de evrei. Structura social – economică a evreimii române – câtă şi cum s-a refăcut în primii ani postbelici – releva o populaţie activă alcătuită preponderent din comercianţi, meseriaşi, industriaşi, liber – profesionişti ş.a. Straturile strict „muncitoreşti”, eventual interesate în ţelurile noului regim, erau destul de subţiri în cazul evreimii locale. Exista, ce-i drept, o sărăcime, un lumpen – proletariat, dar într-un procent redus: până şi aceştia – beneficiari ai unor ajutoare comunitare sau ale „Joint” – ului (suspendat în 1949) – au avut de suferit în urma reducerii sau interzicerii instituţiilor de asistenţă socială. Într-un atare „nou context” motivaţia deciziei de a emigra – invocată de noi pentru a explica „valul 1944 – 1947 ” este nu doar amplificată ci radical reaşezată, după 1948, pe interesul stringent de a căuta un nou loc de viaţă şi muncă. Statul Israel, abia creat, polariza astfel ţeluri spirituale sioniste, conjugate cu puternice interese de ordin material – economic. Perspectiva unei munci „colective” şi comandate birocratic centralizat în România nu se arăta a fi defel pe „gustul” unei populaţii ce-şi exersase în timp spiritul intreprid, competivitatea, simţul proprietăţii ş.a.m.d. Idealul reconstruirii unui stat propriu nu se afla nici el pe ultimul loc, deşi glasul de sirenă al comunismului căuta, fără efect de masă, să convingă că doar într-o orânduire marxist – leninistă va fi pe deplin rezolvată şi problema evreiască. Evreimea română a răspuns la această propagandă printr-o voinţă neabătută de emigrare în masă, oricâte piedici să fi fost de învins în realizarea ei. Iar piedicile n-au lipsit, unele izvorâte chiar „ din cele mai bune intenţii”.
Etapele „războiului rece”, ale luptei ideologice („anti – imperialiste” etc.) presupuneau, nemijlocit, şi o acută campanie antisemită, începută la finele lui ‘ 48 ( şi concretizată în interzicerea activităţilor sioniste de orice fel ), acutizată la finele lui ’49 şi ’50 (arestări de sionişti etc.) şi menţinută apoi multă vreme. Organizaţii comuniste cu activitate nemijlocită în mediul evreiesc (Comitetul Democrat Evreiesc, înfiinţat încă din anii ’45), încep din 1949 o campanie furibundă împotriva sionismului. Sub imperiul Moscovei, pe tot parcursul deceniului şase – se insinuează la nivelul politic al P. M. R. o crescândă depreciere faţă de elementul evreiesc [chiar dinlăuntrul partidului] tradusă administrativ prin şicane şi limitări de tot felul. În asemenea condiţii emigrarea evreilor a continuat până la golirea aproape completă a ţării de evreii săi.
Aşadar, la decizia emigrării au ajuns în primul rând victimele nemijlocite ale Holocaustului, supravieţuitorii din Transnistria – care în anii imediat post – belici întâmpinau dificultăţi deosebite de integrare – ulterior evreimea română, în cvasitotalitatea ei, traumatizată de Holocaust şi de reînvierea antisemitismului în răspărul tuturor celor petrecute în timpul războiului – a optat pentru soluţia continuării vieţii în nou creatul Stat Israel (din 1948). Ei n-au uitat însă, ţara lor de origine, limba şi cultura ei nici o clipă.
Holocaustul-cicatricea istoriei 