Evreii din România în anii 1940 – 1944

1 Iulie 1940	Programul antievreiesc de la Dorohoi organizat şi executat de unităţi militare în retragere din teritoriile intrate în componenţa Uniunii Sovietice s-a soldat cu 50 de morţi.
9 Aug. 1940	Publicarea de către guvernul Gigurtu (iulie-septembrie 1940) a Decretului (lege) privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România.
30 Aug. 1940	Este semnat Dictatul de la Viena, prin care Transilvania de Nord intră sub stăpânire maghiară, cuprinzând şi o populaţie evreiască de peste 160.000 de persoane.
5 Sept 1940	Publicarea Decretului regal privind instalarea generalului Ion Antonescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.
6 Sept 1940	Publicarea Decretului regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.
14 Sept 1940	Decret regal: Statul Român devine Stat naţional legionar. Generalul Ion Antonescu este conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar. Horia Sima este conducătorul mişcării legionare.
21-23 Ian 1941	Pogromul din Bucureşti în zilele rebeliunii legionare. Au fost ucişi peste 120 de evrei. S-au profanat principalele lăcaşuri de cult: Templul Coral, Sinagoga Mare, Unirea Sfântă, Marele Templu al evreilor sefarzi. Au fost devastate sute de locuinţe şi magazine evreieşti.
21 Iun. 1941	Ministerul Afacerilor Interne emite ordinul privind evacuarea evreilor din sate şi târguri. S-a comunicat Marelui Stat Major, Inspectoratului General al Jandarmeriei, Direcţiei Generale a Poliţiei, tuturor prefectilor.
22 Iun. 1941	Generalul Ion Antonescu ordonă armatei române trecerea Prutului. România intră în războiul antisovietic alături de Germania nazistă.
29 Iun.-6 Iul. 1941	Desfăşurarea programului din Iaşi prin împuşcarea evreilor în incinta chesturii poliţiei şi asfixierea în masă în „trenurile morţii”.
5 Iul. 1941	Unităţi de avangardă ale armatei române intră în Cernăuţi. Începe asasinarea în masă a evreilor.
17 Iul. 1941	Trupele germane şi române intră în Chişinău. Au fost ucişi circa 10.000 de evrei.
24 Iul. 1941	Înfiinţarea Ghetoului  Chişinău.
25 Iul. 1941	Peste 25.000 de evrei din Basarabia au fost aruncaţi peste Nistru în Ucraina.
Iulie 1941	Trupele române şi germane, pe măsură ce cuceresc teritoriile din Basarabia şi Bucovina, asasinează în masă populaţia evreiască.
5 Aug. 1941	Începe returnarea de către nemţi a miilor de evrei basarabeni aruncaţi de către autorităţile antonesciene dincolo de Nistru. Mii de evrei au fost ucişi.
5 Aug. 1941	Se emite ordinul guvernamental privind obligativitatea de a purta semnul distinctiv (steaua galbenă) de către evrei.
19 Aug. 1941	Se hotărăşte intrarea sub administraţie română a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria), cu excepţia regiunii Odessa. Prof. Gh. Alexianu este numit guvernatorul Transnistriei.
August 1941	Înfiinţarea lagărelor la Secuieni, Edineţ şi în alte localităţi din Basarabia pentru evreii returnaţi de nemţi de pe teritoriul Transnistriei.
3 Sept. 1941	Ordinul  circular emis de Cabinetul Ministrului de Interne prin care se face cunoscut prefecţilor de judeţe că evreii sunt obligaţi a purta ca semn distinctiv, o stea cu şase colţuri, cusută pe haină, în partea stângă a pieptului.
10 Sept. 1941	S-a anulat ordinul privind obligativitatea purtării semnului distinctiv de către evrei. Totuşi, în Moldova, Cernăuţi şi Transnistria evreii au continuat să-l poarte.
16 Sept. 1941	Reîncep deportările în Transnistria. Porneşte la drum primul lot al evreilor basarabeni din lagărul Vertujeni.
9 Oct. 1941	Încep deportările în Transnistria din toate localităţile din Bucovina de sud.
9 Oct. 1941	Primul apel adresat lui Ion Antonescu de către preşedintele Federaţiei Uniunilor de comunităţi Evreieşti, dr. W. Filderman , prin care cere oprirea deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria
10 Oct. 1941	Se ordonă înfiinţarea ghetoului din Cernăuţi şi deportarea tuturor evreilor care se mai află pe teritoriul Bucovinei de nord.
11 Oct. 1941	Al doilea apel adresat lui Ion Antonescu de dr. W. Filderman, în care arată că deportarea înseamnă moartea, moartea fără altă vină decât aceea de a fi evreu.
13 Oct. 1941	Începe deportarea evreilor din ghetoul din Cernăuţi
16 Oct. 1941	Intrarea trupelor române în oraşul Odessa.
22 Oct. 1941	Este aruncată în aer clădirea Comandamentului militar din Odessa (fostul sediu al NKVD). Au murit 61 de persoane din Comandamentul militar românesc.
23-26 Oct. 1941	Represalii sângeroase împotriva evreilor din Odessa. Conform ordinului conducătorului statului, au fost asasinaţi în primul rând evreii refugiaţi din Basarabia. Numărul victimelor se estimează între 25.000-40.000.
7 Nov. 1941	Primul convoi de deportaţi din oraşul şi judeţul Dorohoi este îmbarcat în vagoane pentru animale şi trimis spre Transnistria.
17 Dec. 1941	Ultimele convoaie de evrei sosite din Bucovina şi judeţul Dorohoi trec Nistrul prin Atachi. Se încheie prima etapă a deportării evreilor din România.
17 Dec. 1941.	Apare Decretul-lege semnat de conducătorul statului cu privire la dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România.
21 Dec. 1941	Sub conducerea prefectului judeţului Golta, lt. Col. Isopescu Modest, începe masacrarea evreilor din ghetoul Bogdanovca (Transnistria). Au fost ucise în jur de 48.000 de persoane, evrei basarabeni şi localnici.
30 Ian. 1942	Apare regulamentul de funcţionare al Centralei Evreilor din România.
27 Feb. 1942	Scufundarea vasului „Struma” în apele Mării Negre. Au pierit peste 700 de evrei.
Februarie 1942	Asasinarea evreilor din lagărele de la Domanovca şi Acmecetca – Transnistria
7 Iun. 1942	Din ordinul conducătorului statului reîncepe deportarea evreilor din Cernăuţi
14 Iun. 1942	Sunt deportaţi 450 de evrei din Dorohoi.
11 Iul. 1942	Marele Stat Major ordonă măsurile referitoare la organizarea deportărilor de evrei în Transnistria ca sancţiune pentru abaterile de la regimul muncii obligatorii.
24 Iul. 1942	Preşedinţia Consiliului de Miniştri ordonă Ministerului Afacerilor Interne să treacă la deportarea în Transnistria a tuturor evreilor suspectaţi ca luptători sau simpatizanţi comunişti.
31 Iul.1942	Ordinul Ministerului Afacerilor Interne pentru evacuarea şi internarea în lagărul Vapniarca a tuturor evreilor suspectaţi de comunism.
8 Aug. 1942	Apariţia în „Bukarester Tageblatt”, organul de presă al Ambasadei germane din Bucureşti, a articolului „Rumanian wird Judenrein” (România va fi curăţată de evrei). Populaţia evreiască a aflat, astfel, că deportarea ei în
	Lagărele naziste de exterminare sunt în plină pregătire.
8 Sept. 1942	Deportarea unui lot de peste 1.500 de evrei din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei în Transnistria.
13 Sept. 1942	Cordell Hull, ministrul Afacerilor Externe al Statelor Unite, transmite prin radio, cu prilejul Anului Nou evreiesc, un mesaj de simpatie către evreii de pretutindeni. Evenimentul are un puternic ecou atât la oficialităţi, cât şi în presa din România.

 

16 Sept. 1942	Din ordinul Marelui Stat Major, sunt ridicaţi şi închişi într-o şcoală evreiască din Bucureşti 148 de evrei, împreună cu familiile lor, pentru a fi deportaţi în Transnistria.
22 Sept. 1942	Dr. W. Filderman adresează guvernului un Memoriu în care cere să nu se dea curs insistenţelor Germaniei naziste de a deporta evreii din România în lagărele naziste de exterminare.
16 Oct. 1942	Apare în presă comunicatul Consiliului de Miniştri referitor la hotărârea de sistare a deportărilor în Transnistria. Se respinge şi planul german de deportare a evreilor în lagărele naziste de exterminare.
22 Nov. 1942	Are loc o şedinţă a conducătorilor Centralei Evreilor din România la care participă dr. W. Filderman. Se comunică propunerea guvernului privind posibilitatea emigrării celor aproximativ 75.000 de evrei supravieţuitori în Transnistria în schimbul unei taxe de câteva zeci de miliarde lei. Dr. Filderman cere, înainte de orice, discutarea repatrierii deportaţilor.
1 Ian. 1943	Deplasarea primei delegaţii evreieşti în Transnistria pentru organizarea operei de asistenţă a deportaţilor.
2 Ian. 1943	Dr. Filderman adresează o notă guvernului, prin care cere repatrierea din Transnistria a orfanilor, a celor trimişi din Vechiul Regat din cauza aşa ziselor abateri de la disciplina muncii obligatorii, precum şi a evreilor care au cerut repatrierea în U.R.S.S. pentru întregirea familiei.
11 Mai 1943	Mareşalul Antonescu ordonă ca evreii să fie supuşi unei contribuţii excepţionale de 4 miliarde lei. Termenul de plată este de o lună  de zile. Cei ce nu vor plăti vor fi sancţionaţi.
12 Mai 1943	Dr. W. Filderman adresează un memoriu lui N. Gingold, preşedintele Centralei Evreilor din România, în care demonstrează cu date, imposibilitatea colectării sumei solicitate. Memoriul lui Filderman este înaintat conducătorului statului.
26 Mai 1943	Conducătorul statului ordonă deportarea în Transnistria a dr. Filderman, considerând tonul memoriului o dovadă de impertinenţă.
August 1943	Dr. W. Filderman se reîntoarce din Transnistria. Înaintează guvernului numeroase note documentate cu privire la situaţia dramatică a evreilor din Transnistria. Cere repatrierea lor imediată.
7 Sept. 1943	Centrala Evreilor din România formulează o cerere de repatriere din Transnistria a diferitelor categorii de evrei.
2 Oct. 1943	Se ordonă repatrierea din Transnistria a deportaţilor, aşa zişi „infractori ai disciplinei la muncă obligatorie”.
8 Dec. 1943	Se ordonă repatrierea din Transnistria a deportaţilor originari din Dorohoi.
20 Dec. 1943	Sosesc în Dorohoi în jur de 1.500 evrei repatriaţi din Transnistria.
15 Feb. 1944	S-a ordonat repatrierea din Transnistria a orfanilor de ambii părinţi, până la vârsta de 15 ani.
6 Mart. 1944	Sosesc la Iaşi 1.846 orfani repatriaţi din Transnistria.

Lilliputanii lui Mengele

Povestea celor şapte pitici lăutari din satul maramureşean Rozalvea, care au supravieţuit lagărului Auschwitz,  continuă să fascineze la zeci de ani de la odioasele experimente la care au fost supuşi de cunoscutul doctor nazist Josef Mengele.

Trupa „Liliput”, compusă din şapte fraţi, toţi pitici, a început să devină cunoscută în anii ’30. „Ovicerii”, aşa cum îi numeau vecinii lor pe membrii familiei evreieşti Ovitz, au devenit celebri în întreaga Europă cu spectacolele lor de varietăţi, ajungând chiar să cânte pentru Regele Carol al II-lea.

După ocuparea Transilvaniei de hortişti, membrii trupei „Liliput” ştiau la ce să se aştepte, având în vedere descendenţa lor evreiască, aşa că şi-au ascuns toate bunurile într-o groapă pe care au săpat-o sub maşina lor.

Auschwitz şi cei şapte pitici

Fraţii Ovitz, cinci fete şi doi băieţi, au fost duşi la Auschwitz alături de alte câteva sute de maghiari evrei. Atunci când au intrat pe poarta lagărului, toţi îmbrăcaţi elegant şi ferchezuiţi, un ofiţer a cerut ca doctorul Mengele să fie trezit de urgenţă.

Doctorul Josef Mengele era cunoscut pentru pasiunea sa pentru oameni ciudaţi, de la hermafrodiţi la giganţi, aşa că încorporarea a şapte pitici în lagărul de exterminare de la Auschwitz nu putea să fie decât un motiv de bucurie. Auzind de venirea celor şapte membri ai trupei „Liliput”, Mengele a sărit din pat şi a vrut să-i vadă numaidecât.

În aşteptarea doctorului, Perla Ovitz, care avea pe atunci 23 de ani, îşi aminteşte că a văzut oamenii, printre care şi rudele de-ale sale, duşi într-o clădire cu două hornuri din care ieşea neîncetat fum. Perla, naivă, credea că e o brutărie, însă curând a fost trezită la realitate de un prizoner al lagărului: „Nu e nicio brutărie. Aici e Auschwitz, iar curând veţi ajunge şi voi în acele cuptoare”.

Însă pasiunea lui Mengele pentru oameni ciudaţi i-a salvat de la moarte, însă cei şapte pitici din Rozalvea au avut parte de o soartă poate mai crudă.

Întâlnirea cu carismaticul şi diabolicul doctor Mengele

„Acum am de lucru pentru 20 de ani!”, a exclamat Mengele când i-a văzut pe cei şapte pitici. Doctorul, care gazase în urmă cu câteva luni cinci sute de femei ca să scape de o epidemie de tifos, a fost, pur şi simplu, fermecat de familia Ovitz.

În doar trei ore de când au ajuns în lagărul de exterminare, o mare parte din evreii cu care veniseră pe tren erau deja morţi. Atât cei şapte membri ai trupei „Liliput”, cât şi apropiaţii lor au fost cruţaţi. În total, 22 de persoane.

„Ovicerii” i-au povestit doctorului de la Auschwitz că tatăl lor, tot pitic, fusese însurat de două ori cu femei înalte, care au dat naştere la şapte pitici şi trei copii de dimensiuni normale.

La fel ca ceilalţi prizonieri, membrii familiei Ovitz au fost băgaţi într-o baracă şi au fost hrăniţi cu aceeaşi supă strecurată, notează „The Daily Mail”. În încăperea în care erau ţinuţi era şi un bol de aluminiu în care se spălau zilnic, fiindcă Mengele era obsedat de igienă. Totuşi, piticii nu au fost raşi în cap şi li s-a permis să-şi păstreze hainele cu care veniseră.

Experimente nereuşite

La început, Mengele a vrut doar să le ia sânge, însă acest lucru a devenit rutină săptămânală, lucru care îi slăbeau pe „ovicerii” subnutriţi. „Ne împungea cu grijă, iar sângele sărea. Adesea ameţeam şi vomitam. Ne întoarceam în baracă, dar până să ne revenim, eram chemaţi din nou”, a povestit Perla Ovitz.

Nici Mengele nu ştia ce vrea exact de la ei, deşi le lua sânge săptămânal şi le făcea radiografii. Potrivit documentelor, doctorul făcea teste de rutină pentru probleme renale şi hepatice, dar n-a făcut nicio descoperire privind piticismul. Apoi, a început să-i testeze pentru sifilis şi să îi tortureze, turnându-le apă ba rece, ba caldă în urechi. Perla a povestit că tortura cu apă era foarte dureroasă şi i-a dus în pragul nebuniei. De asemenea, doctorii le-au extras dinţii şi le-au luat genele pentru teste.

Prietenia stranie cu Mengele

„Ne obişnuisem cu ideea că nu vom mai părăsi lagărul”, a mai spus Perla Ovitz, într-un interviu acordat acum mai bine de 10 ani. Însă Mengele i-a salvat încă o dată de la o moarte dureroasă, fiindcă urmau să fie gazaţi. „Liliputanii” auziseră chiar de cazul a doi pitici care fuseseră omorâţi la ordinul lui Mengele doar ca să li se expună scheletele la Berlin.

Deşi îi supuneau la experimente dureroase, Perla a spus că exista o prietenie stranie între pitici şi sadicul medic Mengele. „Doctorul Mengele era ca o vedetă, arăta tot mai bine. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de el”, şi-a amintit Perla. „Când era nervos, se calma de cum intra în baraca noastră. Când era binedispus, lumea spunea: «cel mai probabil i-a vizitat pe pitici»”.

Frieda, una dintre surori, flirta des cu Mengele, iar acesta îi răspundea la flirt, numindu-o „meine Liebe” („iubirea mea”). Toţi fraţii Ovitz îl tratau cu respect şi i se adresau cu „Excelenţa Voastră”.

Umiliţi în faţa tuturor

Într-o zi, Mengele i-a anunţat că vor face o excursie şi le-a pus la dispoziţie truse de machiaj, cerându-le să arate cât mai bine, pentru că urma să dea un spectacol în faţa unor oameni importanţi. După ce s-au ghiftuit, piticii au urcat pe scenă, în faţa a sute de ofiţeri SS. Pe scenă îi aştepta doctorul Mengele, care dintr-o dată s-a întors la ei şi a strigat: „Dezbrăcarea!”.

Tremurând şi încercând să-şi ascunde părţile intime, piticii stăteau goi în faţa întregii săli. De fapt, fraţii Ovitz fuseseră aduşi pe scenă pentru a da un impact puternic discursului susţinut de sadicul medic Mengele despre cum rasa evreiască degenerează în handicapaţi şi pitici. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat, iar ofiţerii SS au urcat pe scenă să-i vadă mai de aproape pe pitici.

În sfârşit, liberi

În 1945, „ovicerii” au fost scoşi din Auschwitz şi, după câteva luni petrecute la Moscova, s-au întors în ţară. Odată ajunşi în Rozavlea, piticii şi-au găsit, îngropate sub maşină, bijuteriile şi obiectele din aur.

În 1949, familia a emigrat în Israel, unde au continuat să facă spectacole de varietăţi.

Perla Ovitz, ultima membră a familiei de pitici, a murit la 9 septembrie 2001 din cauze natural.

Rolul Holocaustului în emigrarea de după 1944 a evreilor din România

Etapizarea emigrării evreilor din România relevă şi posibilitatea evidenţierii unor condiţionări specifice pentru fiecare etapă în parte.

Astfel, dacă pentru plecările din anii 1940 – 1944, ameninţarea de moarte ce plana asupra fiecărui evreu în parte, şi a etniei ca totalitate, făcea din emigrare o cale majoră de salvare, după încheierea războiului şi înfrângerea nazismului – ca şi a regimurilor totalitare din ţările satelite ale Germaniei hitleriste, – această ameninţare dispăruse. Ceea ce n-a exclus însă, persistenţa unor sechele antisemite şi nici tensiunile provocate de cerinţa reaşezării evreilor în drepturile lor cetăţeneşti anterioare.

Mai ales etapa imediat postbelică, respectiv cea cuprinsă între anii 1945-1947, marcaţi de „emigrările ilegale” a fost condiţionată de׃ traumele produse evreilor de război şi Holocaust; dificultăţile reintegrării şi ale refacerii status-urilor şi rolurilor lor sociale din interbelic; neîncrederea evreilor în viitorul lor şi al copiilor lor pe aceste meleaguri; idealul sionist-puternic revigorat prin acţiunea a zeci de partide, organizaţii de tineret ş.a., apărute sau reapărute în anii1945-1947, şi militând pentru emigrarea în Palestina. Drept consecinţă, valul emigrărilor din această etapă a cuprins deopotrivă tineretul sionist- educat în spiritul idealului regenerării poporului evreu- cât şi adulţi decişi să înceapă o viaţă nouă, oameni reântorşi din lagăre ş.a.m.d.

Începând din anii ’48, situaţia din România – în care Partidul Muncitoresc (comunist), devine factorul politic dominant iar Moscova se amestecă tot  mai brutal în afacerile interne şi externe ale ţării –  se schimbă radical: economic, politic, ş.,a.m.d.  Dacă până atunci o parte a evreimii mai credea în reluarea firului  social – economic, întrerupt în perioada antonesciană şi reînodat imediat după război, noile transformări curmau această speranţă.

Structura  profesională a acestei populaţii, refăcută în intervalul 1945 – 1947, era după anumite evaluări, de circa: 40. 000 meseriaşi, 35.000 amploaiaţi; 35.000 comercianţi şi industriaşi; 10. 000 profesiuni libere. Populaţia activă, prepondenrent masculină şi de vârstă mijlocie, era deci de 120.000.

Transformările social – economice produse în România, după 1948 –naţionalizarea bastimentelor industriale mari şi mici,a  băncilor, comerţului cu ridicata şi amănuntul, cooperativizarea silită a micilor meseriaşi, lichidarea sectorului privat în servicii (farmacii, cabinete medicale etc.), exproprieri abuzive  de imobile, deposedarea comunităţilor de unele bunuri mobile şi imobile  etc. – au lovit în interesele materiale ale unor largi categorii de evrei. Structura social – economică a evreimii române – câtă şi cum s-a refăcut în primii ani postbelici – releva o populaţie activă alcătuită preponderent din comercianţi, meseriaşi, industriaşi, liber – profesionişti ş.a. Straturile strict „muncitoreşti”, eventual interesate în ţelurile noului regim, erau destul de subţiri în cazul evreimii locale. Exista, ce-i drept, o sărăcime, un lumpen – proletariat, dar într-un procent redus: până şi aceştia – beneficiari ai unor ajutoare comunitare sau ale „Joint” – ului (suspendat în 1949) – au avut de suferit  în urma reducerii sau interzicerii instituţiilor de asistenţă socială. Într-un atare „nou context” motivaţia deciziei de a emigra – invocată de noi pentru a explica „valul 1944 – 1947 ” este nu doar amplificată ci radical reaşezată, după 1948, pe interesul stringent de a căuta un nou loc de viaţă şi muncă.  Statul Israel, abia creat, polariza astfel ţeluri spirituale sioniste, conjugate cu puternice interese de ordin material – economic. Perspectiva unei munci „colective” şi comandate birocratic centralizat în România nu se arăta a fi defel pe „gustul” unei populaţii ce-şi exersase în timp spiritul intreprid, competivitatea, simţul proprietăţii ş.a.m.d. Idealul reconstruirii unui stat propriu nu se afla nici el pe ultimul loc, deşi glasul de sirenă al comunismului căuta, fără efect de masă, să convingă că doar într-o orânduire marxist – leninistă va fi pe deplin rezolvată şi problema evreiască.  Evreimea română a răspuns la această propagandă printr-o voinţă neabătută de emigrare în masă, oricâte piedici să fi fost de învins în realizarea ei. Iar piedicile n-au lipsit, unele izvorâte chiar „ din cele mai bune intenţii”.

Etapele „războiului rece”, ale luptei ideologice („anti – imperialiste” etc.) presupuneau, nemijlocit, şi o acută campanie antisemită, începută la finele lui ‘ 48 ( şi concretizată în interzicerea activităţilor sioniste de orice fel ), acutizată la finele lui ’49 şi ’50 (arestări de sionişti etc.) şi menţinută apoi multă vreme. Organizaţii comuniste cu activitate nemijlocită în mediul evreiesc (Comitetul Democrat Evreiesc, înfiinţat încă din anii ’45), încep din 1949 o campanie furibundă împotriva sionismului. Sub imperiul Moscovei, pe tot parcursul  deceniului şase  – se insinuează la nivelul politic al P. M. R. o crescândă depreciere faţă de elementul evreiesc [chiar dinlăuntrul partidului] tradusă administrativ prin şicane şi limitări de tot felul. În asemenea condiţii emigrarea evreilor a continuat până la golirea aproape completă a ţării de evreii săi.

Aşadar, la decizia emigrării au ajuns în primul rând victimele nemijlocite ale Holocaustului, supravieţuitorii din Transnistria – care în anii imediat post – belici întâmpinau dificultăţi deosebite de integrare – ulterior evreimea română, în cvasitotalitatea ei, traumatizată de Holocaust şi de reînvierea antisemitismului în răspărul tuturor celor petrecute în timpul războiului – a optat pentru soluţia continuării vieţii în nou creatul Stat Israel (din 1948). Ei n-au uitat însă, ţara lor de origine, limba şi cultura ei nici o clipă.

Holocaust (1978) serial

Mini serialul aparut in 1978 a avut un succes rasunator, primind 15 premii si 11 nominalizari, printre care 2 Globuri de Aur. Cele 5 parti prezinta drama unei familii de evrei care se chinuie sa supravietuiasca ororii marginalizarii sistemului Nazist german si exterminarea comunitatiilor din care fac parte. Link

Jurnalul Annei Frank – între pasiune și obsesie

Familia Annei Frank a stat ascunsă timp de doi ani, de teama deportării în lagăr, într-o clădire din Amsterdamul ocupat de germani. Tânăra scriitoare a consemnat într-un jurnal întâmplările din acea perioadă. Versiunea definitivă a „Jurnalului Annei Frank“ a apărut în 2011, la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii. Jurnale. Călătorii“. Manuscrisul se află în Casa Memorială din Amsterdam şi este inclus în Patrimoniul mondial al UNESCO.

Începând cu 12 iunie 1942, ziua în care împlineşte treisprezece ani, Anne Frank începe să scrie într-un jurnal, pe care îl primeşte cadou de la părinţi, despre întâmplările familiei sale din timpul persecuţiilor antisemite, precum şi despre problemele adolescentine. Transferate în lagărul Bergen-Belsen din Germania, Anne şi sora ei au murit, se crede, de tifos cândva în februarie sau martie 1945. Versiunea definitivă a „Jurnalului Annei Frank“ a apărut în 2011, la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii. Jurnale. Calatorii“. Traducerea din neerlandeză îi aparţine lui Gheorghe Nicolaescu.

Această carte a fost publicată sub patronajuj Fundaţiei Anne Frank. În calitate de unic supravieţuitor şi unic moştenitor al fiicei sale Anne, Otto H. Frank a înfiinţat fundaţia Anne Frank (AFF) în Basel, Elveţia, în 1963, desemnând-o reprezentantul său legal.

Împreună cu familia ei şi alţi cunoscuţi evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în aşa-numita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, în Amsterdamul ocupat de germani. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Ţările de Jos, „Jurnalul Annei Frank“ a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare.

Anne Frank s-a născut pe 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main, ca fiică a lui Edith (n. Holländer) şi Otto Frank. Familia Frank, de origine evreiască, mai avea o fată, Margot, născută în 1926. După venirea la putere a lui Hitler şi instaurarea persecuţiilor antisemite, Otto Frank a decis să emigreze împreună cu familia în Ţările de Jos, la Amsterdam, unde avea relaţii de afaceri. Începând cu 12 iunie 1942, jurnalul, pe care l-a numit Kitty, i-a devenit Annei cea mai bună prietenă.

Fragmentele din jurnal surprind viața și dramele evreilor ce se ascundeau de naziști

1942

Pentru cineva ca mine, a ţine un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei şcolăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu şi, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea şi pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri (20 iunie 1942). (…)

Cum stăteam împreună cu Margot în dormitorul nostru, ea mi-a spus că citaţia era pentru ea, nu pentru tata. M-am speriat iarăşi şi am început să plâng. Margot are şaisprezece ani. Prin urmare ei vor să trimită departe nişte fete aşa de tinere singure? Dar, din fericire, ea n-o să plece, a spus-o chiar mama, şi probabil că şi tata tot la asta se referise când îmi spusese că o să ne ascundem. (8 iulie 1942).

Margot şi cu mine am început să împachetăm strictul necesar în genţile noastre de şcoală. Primul lucru pe care l-am băgat a fost acest caiet cartonat, apoi bigudiuri, batiste, manuale, pieptene, scrisori vechi; gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că ţin mai mult la amintiri decât la rochii (8 iulie 1942).

Şi-am mers aşa, prin ploaia torenţială tata, mama şi cu mine, fiecare cu câte un ghiozdan şi o sacoşă de piaţă pline ochi cu cele mai diverse lucruri. Muncitorii care mergeau dimineaţa devreme la muncă se uitau după noi cu milă; pe feţele lor se putea citi limpede regretul că nu ne puteau oferi nici un mijloc de transport; steaua galbenă, în stridenţa ei, vorbea de la sine (9 iulie 1942).

Cu pereţii ei goi, cămăruţa noastră ni se păruse până acum destul de austeră. Datorită tatei, care a adus dinainte toată colecţia mea de ilustrate şi fotografii cu staruri de cinema, am putut lua o pensulă şi am dat cu clei pe un perete întreg, transformând camera într-un uriaş tablou. Aşa arată mult mai vesel şi, după ce vine familia Van Daan, o să facem din lemnul aflat în mansardă câteva dulăpioare în perete şi alte fleacuri drăguţe (11 iulie 1942).

Exact acum o lună, toţi erau aşa drăguţi cu mine fiindcă era ziua mea, dar acum simt cum pe zi ce trece mă înstrăinez tot mai mult de mama şi de Margot. Astăzi am muncit din greu şi toată lumea m-a ridicat în slăvi, însă peste cinci minute au început să mă dojenească iarăşi (12 iulie 1942).

Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieşim niciodată şi mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi şi apoi împuşcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută (28 septembrie 1942, completare).

Ascunzătoarea noastră a devenit abia acum o ascunzătoare în adevăratul sens al cuvântului. Domnul Kugler a considerat că-i mai bine să punem în faţa uşii de la intrare o bibliotecă (fiindcă se fac multe perchiziţii pentru descoperirea bicicletelor ascunse), bineînţeles o bibliotecă turnantă, care se deschide ca o uşă (21 august 1942).

Astăzi îţi voi povesti pe scurt ultimele noutăţi cu carater general din Anexă. Deasupra divanului meu a fost instalată o lampă, astfel încât, atunci când se aud împuşcături, să nu fie nevoie decât să trag de un şnur. Momentan, nu pot să fac asta, fiindcă fereastra noastră stă întredeschisă zi şi noapte. (…) Doamna Van Daan este insuportabilă. Cei de sus mă tot dojenesc pentru că pălăvrăgesc fără încetare. Puţin îmi pasă mie de ce spun ei! Madamei i-a venit altă toană. Acum nu mai vrea să spele cratiţele (21 septembrie 1942).

Ţi se întâmplă lucruri ciudate când trebuie să te ascunzi! Închipuie-ţi că, neavând cadă, trebuie să ne spălăm într-un lighean şi, fiindcă numai în birou (când folosesc acest cuvânt mă refer mereu la tot etajul de jos) este apă caldă, profităm toţi şapte, pe rând, de acest avantaj. Dar pentru că suntem aşa de diferiţi şi pentru că nivelul pudiponderiei este mai ridicat la unii decât la alţii, fiecare membru al familiei şi-a ales propriul loc de îmbăiere. (…) Tata se spală în biroul privat, mama în bucătărie, în spatele unui paravan de sobă, iar eu şi Margot am ales biroul din faţă ca loc de bălăceală (29 septembrie 1942).

Astăzi n-am decât veşti sumbre şi deprimante. Numeroşii noştri cunoscuţi evrei sunt arestaţi în grupuri. Gestapoul nu se poartă câtuşi de puţin blând cu aceşti oameni. Sunt transportaţi în vagoane de vite la Westerbork, marele lagăr pentru evrei din Drenthe (n. r. – provincie neerlandeză) (9 octombrie 1942).

Nu ştim prea bine ce atitudine să adoptăm. Până acum n-au ajuns la noi prea multe veşti despre evrei şi am preferat să ne păstrăm pe cât posibil buna dispoziţie. (…) Indiferent ce fac, n-am cum să nu mă gândesc la ceilalţi, la cei care au plecat. Şi dacă ceva mă face să râd, mă opresc numaidecât îngrozită şi-mi zic în sinea mea că este o ruşine să fiu aşa de veselă. Dar oare trebuie să plâng toată ziua? Nu, nu pot, iar mâhnirea asta o să treacă şi ea (20 noiembrie 1942).

1943

Hrana noastră este mizerabilă. Mic dejun cu pâine uscată şi surogat de cafea. Masa de seară, de paisprezece zile: spanac cu salată. Cartofi de douăzeci de centimetri lungime, cu gust dulceag şi putred. Cine vrea să slăbească să vină să stea în Anexă! Cei de sus se văicăresc de mama focului, noi n-o luăm aşa în tragic (27 aprilie 1943).

În fiecare zi iau pastile cu valeriană împotriva fricii şi a depresiei, dar asta nu mă fereşte de o dispoziţie şi mai jalnică ziua următoare. Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate. Nici pentru ceilalţi lucrurile nu stau mai bine; toţi au presimţiri negre, temându-se de marea teroare care se cheamă iarnă (16 septembrie 1943).

Crede-mă, când stai închis un an şi jumătate, se poate întâmpla ca în anumite zile să-ţi fie de ajuns. Şi asta dincolo de orice îndreptăţire sau recunoştinţă; sentimentele nu pot fi alungate. Să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să văd lumea, să mă simt tânără, să ştiu că sunt liberă – iată de ce mi-e dor. Şi totuşi nu trebuie s-o arăt, căci, închipuie-ţi, dacă toţi opt am începe să ne plângem sau să afişăm nişte feţe nemulţumite, unde ar duce asta? (24 decembrie 1943).

1944

După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poţi face atunci când treci chiar tu printr-o nenorocire? Eşti pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este şi o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie şi-ţi regăseşti echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face şi pe alţii fericiţi. Cine are curaj şi încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii (7 martie 1944).

Dar acum, serios, la vreo zece ani după război, cu siguranţă că oamenilor o să li se pară amuzant când li se va povesti despre noi, nişte evrei, cum am trăit, cum am mâncat şi am discutat aici (29 martie 1944)

Ştii încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă şi mai târziu o scriitoare celebră. Dacă voi putea să-mi realizez vreodată gândurile astea de mărire (sau nebunie!) rămâne de văzut, însă până-n prezent nu duc lipsă de subiecte. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată „Anexa“, jurnalul îmi va putea servi ca bază (11 mai 1944).

m auzit că antisemitismul s-a răspândit şi în cercuri care mai înainte nu s-ar fi gândit la aşa ceva. Asta ne-a tulburat adânc, foarte adânc pe toţi opt. Cauza acestei uri faţă de evrei este de înţeles, poate e chiar umană, dar nu e îndreptăţită (22 mai 1944).

Una dintre numeroasele întrebări care nu-mi dau pace este de ce mai demult , dar adesea şi în prezent, femeia a ocupat un loc mult mai puţin important în societate decât bărbatul. Toată lumea poate spune că este nedrept, însă asta nu mă mulţumeşte. Aş vrea aşa de mult să aflu cauza acestei nedreptăţi! (13 iunie 1944).

Nu e vorba de frica de Dumnezeu, ci de înalta preţuire a onoarei şi conştiinţei proprii. Ce frumoşi şi buni ar fi toţi oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, şi-ar rememora întâmplările zilei şi apoi ar analiza cu atenţie ce a fost bun şi ce a fost rău în ce-au făcut (6 iulie 1944).

Mi-e teamă că toţi cei care mă cunosc aşa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă latură, mai frumoasă şi mai bună. Mi-e teamă că vor râde de mine, crezându-mă ridiculă, sentimentală, şi nu mă vor lua în serios (1 august 1944)

Supuse experimentelor lui Mengele -Transilvania

Între zidurile lagărului de concentrare de la Auschwitz, doctorul Mengele a condus o serie de experimente medicale de o cruzime înfiorătoare, având subiecţi umani copii gemeni. Aproximativ 3.000 de copii gemeni – dintre care 1.500 de gemeni identici – au trecut prin mâinile “unchiului Mengele” care, zâmbitor, le injecta chimicale în ochi pentru a le schimba culoarea irisului, făcea transfuzii de sânge între ei, le aplica injecţii letale cu diverse bacterii, le îndepărta organe sau membre. Puţini dintre copii au reuşit să supravieţuiască, dar Eva Mozes şi sora sa geamănă, Miriam, se numără printre supravieţuitoarele experimentelor genetice conduse de doctorul Josef Mengele în lagărul de concentrare de la Auschwitz, între 1944-1945.

Eva şi Miriam s-au născut în micul sat Porţ, județul Sălaj, la 30 ianuarie 1934. Alexander şi Jaffa Mozes au avut patru fete – Edit, Aliz şi cele două gemene. Liniştita viaţă de la ţară a fost umbrită de venirea la putere a naziştilor în Germania şi de prejudecăţile faţă de evrei cu care se confruntau aproape zilnic. Când Eva şi Miriam împliniseră şase ani, naziştii maghiari au ocupat satul în care familia Mozes era singura de origine evreiască. Tihna familiei Mozes a fost zdruncinată în martie 1944, când au fost anunţaţi că trebuie să îşi strângă câteva lucruri necesare pentru a-şi schimba domiciliul. Erau mutaţi într-un ghetou în Şimleul Silvaniei, pentru ca, după câteva săptămâni, să fie deportaţi în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. După 70 de ore fără apă, mâncare, înghesuiţi într-un vagon, familia Mozer a ajuns pe platforma de selecţie de la Auschwitz.

Eva îşi aminteşte cum ea şi familia sa au ajuns la staţia finală: “Când uşile vagonului nostru s-au deschis, am auzit un ofiţer SS strigând, ‘Schnell! Schnell!’, şi ordonând tuturor să iasă afară. Mama mea a luat-o pe Miriam şi pe mine de mână. Mereu încerca să ne protejeze pentru că noi eram cele mai mici. Totul se mişca foarte repede şi, uitându-mă în jur, am observat că tata şi cele două surori mai mari dispăruseră. În timp ce strângeam mâna mamei, un om din SS s-a grăbit să strige ‘Gemeni! Gemeni!’. S-a oprit să se uite la noi. Miriam şi cu mine semănam foarte tare. ‘Sunt gemene?’, a întrebat-o pe mama. ‘Asta e bine?’ a răspuns ea. El a dat din cap în semn de aprobare. ‘Sunt gemene’, a zis mama. Odată ce gardianul SS a aflat că suntem gemene, Miriam şi cu mine am fost luate de lângă mama, fără nicio avertizare sau explicaţie. Strigătele noastre au fost în zadar. Îmi amintesc că m-am uitat înapoi şi am văzut-o pe mama cu braţele întinse a disperare în timp ce noi eram conduse de un soldat. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o.”

Dramele copiilor lui Mengele

Le aştepta un viitor sumbru în barăcile de la Auschwitz, urmând să aibă o întâlnire care urma să le marcheze întreaga existenţă. „Pentru prima dată când am mers să folosesc latrina localizată în capătul barăcii copiilor, am fost întâmpinată de cadavele câtorva copii împrăştiate pe jos. Cred că acea imagine va rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Acolo am făcut o promisiune – un jurământ că eu şi Miriam nu vom ajunge pe acea podea murdară.”, povesteşte Eva despre rapida introducere în viaţa în lagăr.

În timpul experienţei teribile de cobai pentru nazişti, Eva şi Miriam au fost supuse unor numeroase intervenţii chirurgicale brutale şi experimente conduse de doctorul Mengele. Eva relatează despre una dintre experimente: „Mi s-au făcut cinci injecţii. În acea seară am făcut febră foarte mare. Tremuram. Braţele şi picioarele mi s-au umflat, la dimensiuni uriaşe. Mengele, dr. Konig şi alţi trei doctori au venit în dimineaţa următoare. S-au uitat la graficul febrei şi dr. Mengele a spus, râzând, ‘Păcat, este atât de tânără. Mai are numai două săptămâni de trăit.’”. Eva îşi aminteşte că, mai târziu, o pereche de gemeni ţigani au fost adusă din laboratorul lui Mengele unde fuseseră cusuţi unul în spatele celuilalt. Mengele a încercat să creeze gemeni siamezi prin conectarea vaselor de sânge şi a organelor. Copii ţipau zi şi noapte, până ce s-a format o cangrenă, iar după trei săptămâni, au murit.

 Există viață după Auschwitz

Pe 27 ianuarie 1945, cu patru zile înainte ca cele două fete să împlinească 11 ani, lagărul de la Auschwitz a fost eliberat de armata sovietică. Copilele au fost primele gemene protagonist în filmul realizat de sovietici despre ororile Holocaustului. Totuşi, filmul este oarecum inexact. Fiind subiecţii favoriţi ai doctorului Mengele, gemenii nu au purtat niciodată uniforme în dungi şi li se acorda tratament special, dându-li-se libertatea de a se îngriji personal de păr şi haine şi oferindu-li-se porţii suplimentare de mâncare.

După nouă luni în lagăr, Eva şi Miriam s-au întors acasă unde au aflat că niciunul dintre membrii familiei nu a supravieţuit. În 1950, Eva şi Miriam au plecat în Israel unde au devenit membre ale unui kibbutz, locuit, în mare parte, de copii orfani. În 1952, s-au înrolat în armata Israelului, Eva studiind desenul tehnic, iar Miriam asistenţa medicală. Eva s-a căsătorit cu un turist american, Michael Kor, şi el un supravieţuitor al lagărului de concentrare, şi s-a mutat în Indiana, în Statele Unite.

Efectele experimentelor doctorului Mengele le-au urmărit, însă, întreaga viaţă. Eva a suferit avorturi şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar fiul său a avut cancer. Rinichii lui Miriam au încetat să mai crească, stagnând la dimensiunile unor rinichi de copil pentru tot restul vieţii, iar aceasta a murit în 1993 de o formă rară de cancer.

Holocaustul ascuns – documentariu

Documentarul dezvăluie în premieră dovezi ale uciderii în masă a evreilor ruşi şi polonezi, evenimente ce au precedat constituirea lagărelor europene de concentrare.
Holocaustul a reprezentat persecuţia sistematică şi omorârea a aproximativ 6 milioane de evrei din întreaga Europă, în timpul regimului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceste evenimente au fost, de obicei, relatate din perspectiva celor din vestul Europei, însă, acum, HISTORY® dezvăluie povestea Holocaustului ce a avut loc pe Frontul de Est, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
În fosta URSS, numeroase filmări şi documente privind evenimentele din timpul Holocaustului au fost păstrate în seifuri. Recent, istoricul de film şi scriitorul Dr. Jeremy Hicks a primit acordul de a accesa Arhiva de Film de Stat Rusească, iar, în timpul cercetărilor, a găsit înregistrări nedifuzate până în prezent.
Acest documentar special va prezenta singura filmare descoperită până acum a masacrului din 1941 de la Babi Yar, Kiev, unde naziştii au împuşcat 33.000 de evrei în două zile. Utilizând acest film şi recent descoperita înregistrare a genocidului nazist de la Kerch, Dr. Hicks examinează felul în care atrocităţile din Est au reprezentat un teren de test, înainte de comiterea masacrelor de la Auschwitz şi din alte lagăre, devenite sinonime cu genocidul nazist.
“Holocaustul ascuns” foloseşte înregistrări nedifuzate până acum, precum şi documente ce completează povestea şocantă a Holocaustului. Dr. Jeremy Hicks este Senior Lecturer of Russian la Queen Mary University (University of London). De asemenea, a publicat recent cartea “First Films of the Holocaust: Soviet Cinema and the Genocide of the Jews, 1938-46”, bine primită de critica de specialitate
“Holocaustul ascuns”

Filme despre holocaust

Holocaustul a devenit pe parcursul timpului o importanta sursa de inspiratie. Astfel s-au nascut filme exceptionale avand la baza tumultoasa perioada a celui de-Al Doilea Razboi Mondial. De aceea am intocmit o lista cu filme care trebuie vazute si care cu siguranta va vor impresiona!

1. The boy in striped pajamas:  prezinta prietenia dintre doi baieti de 8 ani care provin din doua lumi diferite, unul fiind prizonierul unui lagar de munca, iar celalalt fiind copilul unui general nazist. Prietenia dintre cei doi va zdruncina increderea dintre tata si fiu..

2. The grey zone: pune in evidenta dualitatea fiintei umane in situatii critice si dezumarea degradanta de care nimeni nu se credea capabil. Filmul complet

3. Europa Europa

4. In darkness

5. The diary of Anne Frank

6. Judgment at Nuremberg

7. Downfall: prezinta ultimele clipe din viata Fuhrer-ului, care se ascundea in buncar si-si planuia revenirea.

8. Shoah: cel mai bine realizat film documentar, realizat in 9 ani datorita accentului pus pe detaliile locatiilor si interviurile cu supravietuitorii holocaustului si fostii soldati nazisti.

9. The pianist: o capodopera creata dupa faimoasa carte cu acelasi nume, scrisa de Wladyslaw Szpilman este fara indoiala un film care-si merita Oscarurile si nominalizarile.

10. Schindler’s list

 

Ghetoul din Varșovia – sinonim pentru oroare

Dintre toate ghetourile evreiești construite de naziști în zonele ocupate, cel din Varșovia a fost cel mai mare. Înființat în toamna anului 1940, ghetoul din Varșovia a devenit domiciliu obligatoriu pentru aproximativ 400.000 de evrei din capitala poloneză și împrejurimile sale. Ghetoul a fost separat de restul orașului de un zid de aproximativ 3m înălțime, a cărui securitate era întărită de sârmă ghimpată și pază non-stop. Cei 400.000 de evrei au fost înghesuiți într-o zonă de aprox. 3.4km2, în spațiile de locuit trăind până la 7.2 persoane/cameră. 

Mai bine de jumătate dintre evreii din ghetoul varșovian au fost deportați la Treblinka în iulie-septembrie 1942. Apoi, în 1943, când germanii se pregăteau de ultima fază a deportărilor, populația evreiască rămasă în ghetou se revoltă. Revolta din ghetoul Varșoviei, unul dintre cele mai puternice acte de rezistență evreiască din timpul Holocaustului, s-a soldat cu previzibilul succes al nemților, cărora evreii slab înarmați nu le-au putut face față. În urma revoltei, alți 50.000 de evrei au fost uciși sau deportați către Treblinka sau alte lagăre. Alți zeci de mii de oameni au murit în ghetoul din Varșovia de-a lungul anilor din cauza condițiilor de trai, a foametei sau a bolilor.

”17 noiembrie 1940

Au venit peste noi lucrurile de care ne temeam cel mai mult. Presimţisem că ne aşteaptă o viaţă de ghetou, de suferinţă şi de sărăcie, o viaţă de ruşine şi de umilinţă, însă nimeni nu credea că acest moment fatal va sosi atât de curând. Si, deodată, înfricoşătoarea surpiză! În seara Şabatului în care se citea fragmentul Va-ira, pe 14 Marheşvan 5701, ne-am dus la culcare într-un cartier evreiesc şi dimineaţa următoare ne-am trezit într-un ghetou evreiesc închis, un ghetou în cel mai strict sens al cuvântului. În orele de dimineaţă ale Şabatului, o gardă de trei oameni a fost amplasată la toate locurile deschise, acolo unde, din cauza conexiunilor troleibuzelor, nu fuseseră ridicate garduri. Evreilor care purtau «insigna ruşinii» nu li s-a mai permis să pătrundă în cartierul arienilor. Astfel, ni s-au acordat «drepturi civile depline», într-atât încât aveam de acum o poliţie evreiască în statul polonez, aşa cum speraseră din tot sufletul autonomiştii evrei din toate generaţiile. Ni se deschidea o nouă viaţă, şi este cu neputinţă de imaginat panica ce se stârnise în cartierul evreiesc. Peste noapte ne treziserăm încercuiţi din toate părţile. Eram segregaţi şi despărţiţi de lume şi de tot ce însemna aceasta, alungaţi din societatea rasei umane.

În realitate, aveam nu un ghetou, ci două, şi nu exista aproape nici o linie de legătură între ele. Pentru acurateţe, trebuie să subliniez că exista o singură conexiune, dar o consider inexistentă întrucât era prea greu de folosit. Şi aceasta era o parte a planului ocupanţilor nazişti.”

Din interiorul lagărului de exterminare

Regimul nazist a înființat primul lagăr de concentrare în 1933, la scurtă vreme după venirea la putere a lui Hitler. Primii internați în aceste lagăre au fost opozanții politici ai noului regim, în speță social-democrații și comuniștii. Ulterior, sistemul se va dezvolta până la 100 de lagăre, împărțite în două tipuri : lagăre pentru muncă forțată, aflate în apropierea fabricilor sau a marilor șantiere industriale, și lagărele de exterminare dedicate exterminării sistematice a evreilor, țiganilor, homosexualilor etc.

Pe măsură ce armatele Aliate se apropiau de victoria finală, soldații ruși, la est, și cei anglo-americani, la vest, au eliberat rând pe rând fiecare lagăr, scoțând la lumină ororile naziste. Primul lagăr eliberat este Maidanek, aflat în estul Poloniei ; armata sovietică ajunge aici în 1944. Alexander Werth, corespondent de război pentru the London Sunday Times și BBC, a însoțit armata sovietică și a descris ceea ce a văzut în lagăr la scurt timp după eliberarea sa.

Lagărul Maidanek a fost înființat de naziști în 1941, la scurtă vreme după cucerirea regiunii poloneze ocupate până atunci de ruși. Scopul principal al acestui lagăr era exterminarea rapidă a evreilor trimiși spre est din Cehoslovacia, Franța, Austria și Olanda. Majoritatea victimelor provenea, însă, din zona din jurul lagărului. Se estimează că 1,5 milioane de persoane au murit la Maidanek în cei trei de ani de funcționare.Însă BBC a refuzat să difuzeze raportul lui Werth, căci descrierea sa era atât de incredibilă încât superiorii săi au crezut că e doar propagandă sovietică. Abia după eliberarea lagărelor Buchenwald, Dachau și altele, s-a dovedit că ceea ce scrisese Werth era, din păcate, adevărat.

Soldații sovietici au ajuns la Maidanek în iulie 1944. O săptămână mai târziu, Alexander Werth și alți jurnaliști au făcut un tur al lagărului.

„Prima mea reacție la Maidanek a fost un sentiment de surpriză. Îmi imaginasem ceva teribil și sinistru. Nu a fost deloc așa. De afară părea deosebit de inofensiv. «Asta e ?» a fost prima mea reacție când ne-am oprit la ceea ce părea a fi o mare așezare pentru muncitori. În spatele nostru, la orizont, se zăreau turnurile orașului Lublin. Era mult praf pe drum, iar iarba era de o culoare anostă, verde-gri. Lagărul era separat de drum de câteva garduri de sârmă ghimpată, dar nu arătau neapărat sinistru și așa ceva se putea găsi la orice instituție militară sau semimilitară. Locul era mare, ca un oraș întreg de barăci vopsite într-o nuanță plăcută de verde. Erau atât de mulți oameni în jur, soldați și civili. O santinelă poloneză a deschis poarta din sârmă ghimpată ca să lase mașinile să intre pe strada principală, care avea deoparte și de alta barăci mari, verzi. Am oprit în fața unei barăci pe care scria Bad und Desinfektion II. „«Aici, a spus cineva, erau aduși oamenii care soseau în lagăr.»

Interiorul barăcii era din beton și din pereți ieșeau robinete, iar în jurul camerei erau băncile pe care erau puse hainele ce erau ulterior adunate. Deci ăsta era locul în care erau conduși oamenii. Sau poate erau invitați politicos – «Intrați, vă rog, pe aici». Oare bănuia vreunul ceva, în timp ce se spălau după o călătorie lungă, ce avea să se întâmple câteva minute mai târziu ? Oricum, după ce se spălau, erau rugați să intre în camera următoare ; iar în acest punct chiar și cei mai puțini bănuitori dintre ei începeau să întrebe.. Căci «camera următoare» era formată dintr-o serie de structuri mari din beton, de formă pătrată, fiecare având cam un sfert din mărimea camerei anterioare, însă aceasta nu avea geamuri. Oamenii dezbrăcați (mai întâi bărbații, apoi femeile, după care copiii) erau conduși sau obligați să intre din camera băii în aceste cutii întunecate din beton – cam de 4.5m² – și apoi, cu 200-250 de oameni înghesuiți în fiecare cutie – în care era complet întuneric, cu excepția unei lumini slabe în tavan și vizorul din ușă – începea procesul gazării. La început un aer fierbinte era pompat din tavan după care micile cristale albastre de Cyclon erau împroșcate peste oameni, iar în aerul fierbinte se evaporau rapid. În două până la zece minute toată lumea murea.

Erau șase astfel de cutii de beton – camerele de gazare – una lângă alta. «Aproape 2000 de oameni puteau fi omorâți aici simultan», ne-a spus unul dintre ghizi.

La început totul era foarte greu de priceput, fără un efort de imaginație. Erau câteva structuri anoste de beton care, dacă ar fi avut uși mai largi, ar fi putut fi confundate lejer cu un rând de garaje. Dar ușile – ușile! Erau uși mari de oțel și fiecare avea un zăvor de oțel. Iar în mijlocul ușii era un vizor, un cerc de 8cm în diametru compus din circa 100 de găuri micuțe. Puteau oamenii, aflați în agonia morții, să vadă ochii agentului SS care-i privea cum mor? Oricum, agendul SS nu avea de ce să se teamă: ochiul său era bine protejat de plasa de oțel aflată peste vizor.Dar oare ce gânduri treceau prin mințile acelor oamei în acele minute când cădeau cristalele; putea cineva să mai creadă că acest proces umilitor de a fi băgat într-o cutie și de a sta acolo dezbrăcat, spate în spate cu alți oameni dezbrăcați, are ceva de-a face cu dezinfecția?

[…] Apoi o pată albastră de pe podea mi-a atras atenția. Era foarte vagă, dar încă lizibilă. Cu cretă albastră cineva scrijelise cuvântul «vergast» și desenase deasupra un craniu și două oase încrucșiate. Nu mai văzusem niciodată cuvântul ăsta până acum, dar însemna, în mod evident, «gazați» – și nu doar gazați, ci cu elocventul previz ver în față.

Munca asta-i terminată, urmează alt lot.”